Bune și rele în 2017 (2)

Niciun om nu e o insulă

La protestele de la Sibiu, de după Colectiv, a fost prima dată când am cântat imnul României cu piele de găină, pentru că nu mai era același. Sau poate eu nu mai eram aceeași. Plângeam în timp ce îi trimiteam prietenei mele clipul în care cântam imnul intrând cu alți 3000 de oameni în Piața Mare. Și ea plângea, doar că în altă țară. Nici steagul nu mai era același. Dar nici noi.

Am cântat „Trei culori cunosc pe lume” pe stadion, de 23 august, în 1989, în soare, pentru liderul absolut, ca șoim al patriei. L-am cântat și dimineața, la începutul orelor, cu ochii pe tabloul aceluiași dictator. Am cântat și „Deșteaptă-te române” de zeci de ori în tot felul de evenimente oficiale, dar l-am mormăit printre dinți fără să simt ceva. Ca de pe o insulă. Și totuși, brusc, a dobândit sens. A fost prima mea ieșire de pe insulă.

La protestele de după OUG 13, m-am trezit singură în rând, mergând alături de oameni pe care nu îi cunoșteam. Cumva nu mă puteam convinge că ar trebui să mă opresc, sau să fac orice altceva. Pentru mine, în acele zile, altceva nu exista. Simțeam că asta trebuie să fac. Eram o insulă revoltată, dar izolată de restul, cu punți de comunicare doar prin like-uri și share-uri pe Fb. Dar nici kilometrii parcurși pe jos, nici social media nu erau de ajuns. Am văzut-o în rând pe Elena Stancu, pe care o știam din proiectul Teleleu. Mi-am făcut curaj câteva sute de metri, apoi am abordat-o și i-am zis că îi mulțumesc pentru ceea ce fac ei doi, ea și Cosmin Bumbuț, și i-am felicitat. A fost a doua mea ieșire de pe insulă.

În altă seară de proteste am purtat un banner cu mesajul „Sunt în stradă și pentru prietenii mei de afară”. Asta pentru că eram printre puținii rămași aici, încă cu un pic de optimism și simțeam că trebuie să fac ceva și pentru ei. Și pentru că primeam mesaje să ies și să strig și pentru ei, de la distanță, pentru aceeași țară. De drag pentru ea, de durere pentru unde ne-au dus drumurile. A fost a treia mea ieșire de pe insulă.

Relația mea cu România a fost una rece. Ca și cu un părinte distant. Nu discutam despre sentimente, ca să nu ajungem să ne reproșăm lucruri una alteia. Eu i-aș fi zis că e needucată, bădărană și că nu îi pasă de mine. Ea mi-ar fi zis că stau toată ziua închisă la mine în cameră, pe internet și nu vreau să o ajut să fie mai bună. Doar bag de vină și stau mult pe la vecini în vizită, unde o critic că e dezordonată. Mai trânteam câte o ușă, ne mai bombăneam printre dinți. Dar locuiam împreună, mă întorceam la ea de fiecare dată, deși o făceam cu un gust amar.  Ea îmi trântea câte o ciorbă clasică pe masă și îmi zicea să pun mâna să mănânc. Eu îi luam apărarea când zicea cineva că e proastă, eram cea care refuza să plece definitiv, pentru că știam că oricâte defecte ar avea, mă împinge cel mai mult să cresc. Am crescut împreună. Am trecut prin multe împreună.

Niciun om nu e o insulă. Am auzit asta în liceu. De ce ai spune-o, când e atât de evident că suntem ființe insulare, izolate, plutind în derivă? Fiecare ne vedem de bucata lui de Românie, sau ce țară am alege, fiecare ne vedem de propriul interes. Locul nostru e unde ne e mai bine. Și totuși nu e de ajuns. România rămâne tot acolo, ca o etichetă pe care o tai să nu se vadă, de rușine, dar te zgârie rămășițele pe sub haine. M-am contrazis de multe ori în gând cu John Donne. El tăcea filosofic.

În acest an, am ieșit din cameră, am luat România de mână, atât cât am știut și am scos-o la plimbare. Am bătut cu ea alături mulți kilometri din Alba Iulia strigându-i în ureche să se trezească. Cântându-i imnul, sărind cu ea în gând ca să mă încălzesc. Am prins-o de umeri și am zgâlțâit-o cât am putut. Am urlat la ea. De bucurie că suntem împreună. De bucurie că nu ne-am abandonat. Am ieșit din nou de pe insulă. Am ancorat insula de continent și am legat-o strâns.

În 2017, de fiecare dată când trebuia să aleg între calea ușoară și cea care mă scotea din zona de confort, am ales a doua variantă. M-am tras de mână cu forța, m-am scos singură din locul cald prin câte un „te rog frumos” sincer adresat fiecărui om pe care l-am abordat. Și de cele mai multe ori, oamenii au întins o mână de ajutor. S-au creat în acești 2 ani cele mai multe punți între insule de când știu eu România. Suntem atât de mulți acum. Și suntem peste tot. De la jurnaliști, la artiști, de la funcționari, la antreprenori. Ajungem unii la alții printr-o parolă secretă: am fost la proteste, am nevoie de ajutorul tău. Vreau să fac România mai bine. Mai bună.

Aș putea să vă scriu despre ordonanțe, proiecte de lege, strategii sau șmecherii. Dar nu vreau. Pentru că sunt sigură că o să trecem peste toate. Cu bine. Eu sunt tot mai împăcată cu România, comunicăm tot mai mult, ne vorbim tot mai sincer. Stăm seara la o bere amândouă și ne zicem una alteia că suntem ok. Ea îmi mai zice cu reproș glumeț: „Uite câți oameni faini am.”  Eu îi zic: „Ți-a luat cam mult să te trezești. Mai avem atâta de lucru.” Ea zâmbește nostalgic. Dar știm că amândouă o să fim bine. Am trăit destule rele și știm că trec. Și mai știm că niciun om nu e o insulă.

(Diana Filimon)