Charlie Hebdo și limitele libertății de expresie

Acum trei ani, într-o dimineață obișnuită, doi frați, francezi de origine algeriană, înarmați cu mitraliere au intrat în sediul revistei Charlie Hebdo din Paris și au deschis focul, ucigând 12 persoane și rănind 11. Motivația lor – clamată direct și neechivoc – era „răzbunarea profetului Mohammed”, ce fusese deseori caricaturizat în revista franceză.
Astfel de reprezentări sunt interzise în Islam, iar oamenii lui Charlie erau deja obișnuiți cu amenințări și chiar cu atacuri: în 2011 sediul fusese incendiat, iar editorul – Charb – ajunsese pe lista de ținte Al-Qaeda, alături de danezul Kurt Westergaard – targetat pentru publicareacaricaturilor daneze în 2005.
Datorită contextului atacului de la Paris, după câteva zile de compasiune și solidaritate, a revenit în atenția publică discuția despre libertatea de expresie și limitele sale. Unii spun că Charlie e islamofob, în timp ce alții susțin necondiționat revista; unii găsesc tonul revistei „totuși” prea dur și stilul prea lipsit de gust și de tact, iar alții chiar observă sofistic că „Charlie o căuta cu lumânarea”, când s-a pus cu radicalii islamiști.
Coperta Charlie Hebdo, post atentat
Criticilor li se răspunde intens: Charlie râde de toată lumea (creștini, musulmani, atei, socialiști, naționaliști etc), iar în spatele râsului stau idei profunde și editoriale cu analize complexe. Mai mult, cum scopul revistei este să demaște ipocrizia, falsitatea și utilizarea sau justificarea violenței, la amenințări cu violența din partea unor (falși) adepți ai unei ideologii – oricare ar fi ea, nu se poate răspunde decât cu continuarea, chiar intensificarea fix acelui tip de mesaj care produce amenințarea. Câtă vreme legea e de partea revistei (au câștigat procesele intentate), orice auto-cenzură în fața amenințării cu violența ar fi o mică înfrângere, iar oamenii care luptă pentru ceva atât de important nu ar putea ceda fără a se simți lași.
Oamenii care continuă când cred în ceea ce fac, chiar dacă se pun în pericol, sunt motivul pentru care multe grupări de tip mafie au fost destructurate, mulți corupți cu putere imensă trimiși la închisoare și majoritatea dictatorilor detronați. În cazul oamenilor care au ales să devină Charlie, a răspunde cu mai multă persiflare/ireverență celor ce te acuză de nesimțire și te amenință, e o logică coerentă, ce ține atât de valorile lor fundamentale, cât și de particularitățile stilului de satiră francez, ancorat în laicitate și în refuzul de a impune limite, sau cum spune Dan Alexe (care decodează în câteva articole semnificațiile unor caricaturi controversate), „într-o lungă tradiție franceză a ireverenței, care urcă până la Rabelais și farsele Renașterii”.
Mai departe de situația concretă, după Charlie persistă o confuzie generală despre limitele libertății de expresie.
Cuvinte precum „prost-gust” și „blasfemie” sunt rostogolite intens, alături de multe îndemnuri – inabil ascunse – la cenzură.
Doar că blasfemia nu are sens decât într-un context religios și nu poate fi aplicată instituțional într-un stat laic; din contră – dreptul de a critica religia este esențial, câtă vreme constituția consfințește acel drept al omului de a avea libertatea propriei conștiințe.
În plus, stilul unei publicații private nu poate fi legiferat; bun sau rău, câtă vreme mesajele nu îndeamnă la infracțiuni și nu cuprind calomnii sau falsuri, e dreptul publicului să decidă dacă produsul merită sau nu. Obișnuit cu mediul american unde libertatea de expresie este (aproape) absolută, Donald Trump afirma într-un tweet că „nebunii care au ucis atâția oameni” trebuiau să aștepte ca revista să falimenteze. Deși total lipsit de tact (se pare că unii au voie!), mesajul spune un adevăr: singurul test prin care se decide dacă o publicație are dreptul să existe este dacă rezistă pe piață.
La 3 ani după atac, publicația nu se simte prea bine financiar – redactorii recunosc că „nu sunt îngeri”, iar publicul care poate digera acidul din ironiile uneori malițioase este la limită. Peste toate astea, costurile cu securitatea au crescut exagerat, atrăgând întrebări legitime din partea editorului – în ce măsură e acceptabil ca într-o democrație liberală și laică să fie nevoie ca jurnaliștii să plătească jumătate din veniturile generate pe securitate privată, ca să-și poată face treaba.
Dacă nu e rezonabil să limităm libertatea expresiei nici pentru stilistică și nici când ia în derâdere idei considerate sacre, este libertatea de expresie absolută?
Aș spune că nu: libertatea de expresie se termină când mesajul îndeamnă sau promovează – în mod clar și neechivoc – mesaje de ură, intoleranță sau discriminare, când instigă la violență sau orice acte criminale, sau când falsifică fapte și prezintă falsul drept adevăr.
O asemenea situație este extinderea paradoxului toleranței, descris de filozoful Karl Popper:
„Toleranța nelimitată conduce obligatoriu la dispariția toleranței. Dacă extindem toleranța neîngrădită chiar și la cei care sunt intoleranți, dacă nu suntem pregătiți să apărăm societatea de atacul celor intoleranți, atunci cei toleranți vor fi distruși și toleranța împreună cu ei. – În aceasta, nu implic, de exemplu, că trebuie întotdeauna să suprimăm acele seturi de idei considerate intolerante; atâta timp cât le putem contracara prin argumentare rațională și prin opinia publică, asta ar fi cu siguranță lipsit de înțelepciune. Dar trebuie să pretindem dreptul de a le suprima dacă e necesar chiar prin forță; pentru că putem cu ușurință ajunge ca ei să nu fie gata să ne înfrunte cu argumente raționale, ci să înceapă prin a denunța orice discuție; ar putea să le interzică adepților lor să asculte argumentele, să-i învețe să răspundă la cuvinte cu pumnii sau pistoalele.
Trebuie deci să pretindem, în numele toleranței, dreptul de a nu tolera pe cei intoleranți. Trebuie să pretindem că orice mișcare ce predică intoleranța se plasează în afara legii și trebuie să considerăm incitarea spre intoleranță și persecuție ca fiind criminală, în același mod în care considerăm criminale instigarea la omucidere sau răpire […]”.
Din fericire, trăim într-o parte a lumii și într-o perioadă în care aceste principii sunt, cel puțin formal, acceptate și implementate prin lege. În acest cadru limitele sunt intenționat blurate – pentru că judecata despre măsura în care se încalcă o direcție sau alta trebuie luată de la caz la caz – Charlie câștigă în instanță dreptul să facă blasfemie (sic!), în timp ce Leon Dănăilă este mustrat de instanță pentru afirmații discriminatorii.
Această situație nu e însă ireversibilă, iar echilibrul poate fi în orice moment perturbat într-o direcție sau alta – fie înspre a pretinde intangibilitate pentru un set specific de idei (ex. anti-blasfemie), fie înspre eliminarea oricăror restricții și aruncarea completă în paradoxul lui Popper, din care ieșirea va fi cruntă, dacă o vom mai găsi vreodată.
(Ciprian Cucu, 8 ianuarie 2018)